Eudaemons

O bănuială într-un bar din Las Vegas, 1975

În vara lui 1975, Norman Packard, student la fizică, a petrecut două luni numărând cărțile la blackjack în Las Vegas împreună cu un prieten, Jack Biles, și abia a ieșit pe zero. La un ultim pahar, Biles a spus că ar paria că ruleta poate fi învinsă cu fizica, iar Packard și-a amintit de un rând enigmatic din Beat the Dealer, cartea lui Edward Thorp, despre o metodă pentru ruletă. Cei doi au împrumutat un magnetofon, au stat lângă roți în mai multe cazinouri și au bătut în microfon de fiecare dată când bilaechipamentBilăBila mică lansată pe pistă în sens opus rotorului. Bilele moderne sunt din ivorină sau din teflon, 18–21 mm.Citește tot → trecea printr-un punct fix. Puse pe hârtie milimetrică, bătăile arătau că bila încetinește și cade într-un mod regulat. Doyne Farmer, prieten din școală al lui Packard și doctorand la Universitatea din California, Santa Cruz, a numit totul o pierdere de vreme până când a făcut el însuși calculul: cine poate cronometra bila cu o precizie de aproximativ o zecime de secundă ar trebui, pe hârtie, să poată spune unde va cădea cu o eroare de câteva numere.

O roată în laboratorul de fizică

În primăvara lui 1976, Farmer și Dan Browne au plătit $1.500 cu bani gheață pentru o roată de cazinou recondiționată, la un atelier din Reno, spunând că e pentru o petrecere studențească. Luni de zile au cărat-o noaptea în laboratorul didactic al universității și au măsurat-o cu senzori în infraroșu, cu un ceas electronic făcut de ei și cu un aparat foto declanșat de sunetul bilei care lovește metalul. Ce au găsit rămâne o listă scurtă și bună a lucrurilor care contează într-o rotire. Aerul face cea mai mare parte a încetinirii, mai mult decât pista. O roată care nu e la nivel, fie și cu o zecime de inch, schimbă locul în care bila părăsește pista, iar pe o roată înclinată bila tinde să se desprindă în partea de sus, ceea ce ușurează predicția. Bilele diferă: o bilă din Teflon încetinea de două ori mai repede decât una din compozit de bilă de biliard. Iar după ce a părăsit pista, bila încă sare, în medie nu mai mult de un sfert până la o treime din circumferință. Săritura aceasta era întrebarea de care atârna tot planul, și nu era destul de mare ca să anuleze predicția. Până la sfârșitul verii au estimat avantajul posibil la 44%, cifra pe care o dăduse Thorp pentru propriul dispozitiv.

Fizica roții de ruletă

Compania și plăcinta

Și-au numit afacerea Eudaemonic Enterprises, după un cuvânt grecesc pentru fericirea unei vieți trăite potrivit rațiunii. Toți cei care lucrau la proiect urmau să fie plătiți din câștigurile viitoare, proporțional cu orele muncite: o felie din ceea ce numeau Eudaemonic Pie, „plăcinta eudemonică”. Câștigurile trebuiau să întrețină o comunitate de prieteni care fac știință în felul lor.

Un computer sub braț, 1976–1978

Prima mașină a pornit de la un computer în kit, sosit prin poștă în septembrie 1976 pentru $250 și construit în jurul procesorului 6502, pe care îl foloseau și computerele Apple. Farmer, care nu mai programase niciodată, a scris în el ecuațiile pentru bilă și rotorechipamentRotorPartea roții care se învârte și poartă buzunarele.Citește tot →. Versiunea de cazinou se purta legată de corp, sub braț sau, la femei, în sutien. Jucătorul de lângă roată apăsa comutatoare cu degetele mari de la picioare: un deget marca zeroroatăZeroSingurul buzunar verde, pe care nu îl acoperă niciun pariu pe șanse simple, pe duzină sau pe coloană; sursa avantajului casei. Se mai numește: un singur zero, 0.Citește tot → și apoi bila de fiecare dată când treceau printr-un punct fix, celălalt trecea programul de la un reglaj la altul. Potrivirea programului cu o anumită roată cerea aproximativ douăzeci de minute de clicuri discrete. Apoi, la câteva secunde după începutul fiecărei rotiri, computerul indica unul dintre cele opt sectoareroatăSectorUn arc continuu de buzunare pe roată, spre deosebire de un grup de pe tabloul de joc.Citește tot → ale roții sau semnala „fără pariu”, făcând să vibreze pe piele mici pistonașe. Un al doilea jucător, aflat mai departe la masă și legat printr-un semnal radio slab, simțea aceeași vibrație și acoperea trei sau patru numere din acel sector, înlocuind uneori unul cu un număr vecin de pe roată, ca tiparul să fie mai greu de citit.

Prima călătorie, la Lake Tahoe și Reno, în decembrie 1977, a fost o singură și lungă pană de echipament. Câteva săptămâni mai târziu, la Golden Gate, în centrul Las Vegasului, Farmer a jucat singur patru ore și jumătate cu zece cenți pe jetonbaniJetonO piesă care reprezintă o sumă fixă, pusă pe tabloul de joc pentru a face un pariu. Se mai numește: cheque.Citește tot →. Profitul a fost mic, dar pe câteva sute de rotiri el și Browne au estimat avantajul, cu prudență, la 25%.

Roțile din Las Vegas

Vara lui 1978

În vara aceea grupul a jucat în schimburi săptămâni la rând, în centru și pe Strip, două sesiuni pe zi și niciodată în același cazinou în nopți consecutive. Țineau câte un caiet despre fiecare cazinou: roțile și cât de mult se abăteau de la nivel, personalul, schimbările de tură. Roțile din Las Vegas s-au dovedit a fi înclinate tocmai cum trebuia, iar jocurile de noaptea târziu lente, exact ce îi trebuia computerului, fiindcă un rotor lent și o bilă rapidă lasă mai mult timp pentru măsurat și pentru pariat. Au fost și nopți bune. La Circus Circus, o schimbare de crupieroameniCrupierPersoana care conduce jocul la o masă de ruletă.Citește tot → la două dimineața a transformat o sesiune în pierdere în câteva sute de dolari, la 25 de cenți pe jeton. Și a fost un șir neîntrerupt de defecțiuni: fire slăbite, legături radio care se dereglau odată cu temperatura, șocuri electrice de la firele de antenă cusute în cămăși. Într-o noapte pistonașele s-au blocat, cablajul s-a supraîncălzit, iar Ingrid Hoermann a jucat mai departe cu o arsură decât să plece de la o masă câștigătoare. Personalul cazinourilor observa câștigurile și niciodată metoda; o dată, un crupier, supărat pe un teanc de jetoane care tot creștea, a apucat roata în mișcare și a smucit-o.

În treisprezece luni au făcut opt călătorii în Nevada și, pariind mai ales câte zece și douăzeci și cinci de cenți, au câștigat câteva mii de dolari. O sesiune la California Club, în decembrie 1978, a adus peste $1.000 în trei ore și i-a convins că metoda merită un echipament mai bun.

Computerul din pantof, 1980–1981

Ca să scape de firele de pe corp, au hotărât să pună totul în pantofi. Mark Truitt, proaspăt absolvent de fizică, plecat în mijlocul unui interviu pentru un post în domeniul radarelor militare, a lucrat la asta un an și jumătate. Ideea care a făcut ca totul să încapă a venit de la un tehnician al universității: oprești computerul între predicții și are nevoie de mult mai puține baterii. Truitt a pus cipurile pe două plăci de circuite gravate de el, a întors una peste cealaltă și a umplut golul cu ceară tare, de unde a ieșit un bloc de aproximativ doi inchi pe patru, gros de o jumătate de inch, pe care se putea călca. Bateriile, antena și două dintre cele trei vibratoare au intrat în toc. Trei vibratoare la trei viteze dădeau nouă semnale: opt sectoare și „fără pariu”. Un cizmar a scobit niște pantofi obișnuiți de piele și nu a pus întrebări.

În noiembrie 1981, Farmer și scriitorul Thomas Bass au luat pantofii și $2.500 și au plecat la Las Vegas. La prima masă, prima predicție a nimerit, apoi vibratoarele au început să pornească la întâmplare. Cazinourile sunt pline de zgomot electric, de la camerele de supraveghere, reclamele cu neon și aparatele de tip slot, iar acesta acoperea slaba legătură radio dintre pantofi; un televizor din camera de motel făcea același lucru. Zile întregi de reparații făcute de patru oameni nu au rezolvat problema, iar proiectul s-a oprit acolo. Echipamentul a ajuns într-un cufăr, într-un subsol din Santa Cruz.

Ce înseamnă 44%

La o roată americană, un număr plinpariuNumăr plinUn singur număr, plătește 35:1.Citește tot → câștigă în medie o dată la 38 de rotiri și plătește 35 la 1, ceea ce îl costă pe jucător 5,26%. Un avantaj de 44% este valoarea aceluiași pariu atunci când câștigă o dată la 25 de rotiri: 36 de jetoane se întorc la fiecare 25 mizate. Așadar computerul nu a trebuit niciodată să știe numărul. Trebuia să facă numerele alese să iasă de aproximativ o dată și jumătate mai des decât îngăduie hazardul.

Ruletă americană

De ce un avantaj mare tot părea joc de noroc

Un avantaj la 35 la 1 plătește încet și neregulat. Unul dintre consilierii grupului a avertizat că un jucător care mizează $100 pe număr poate fi cu $10.000 sau $20.000 pe minus înainte ca avantajul să se vadă, iar aritmetica îi dă dreptate: cu un avantaj de 44% pe numere pline, un jucător este încă pe minus după 100 de rotiri aproape o dată din patru. De aceea grupul Eudaemons a început cu mize de zece cenți și și-a clădit bugetul de jocbaniBuget de jocSuma totală pusă deoparte pentru joc. Gestionarea bugetului înseamnă să decizi cât din el riști pe pariu și pe sesiune.Citește tot → din câștiguri, și de aceea Alan Lewis, care li s-a alăturat în 1978, s-a ocupat de întrebarea cât să parieze. Farmer a socotit mai târziu că fuseseră prea prudenți. Mizele mici i-au ținut în siguranță, dar au însemnat și că ani de muncă au adus foarte puțin.

Cât a costat și cât a adus

Aproximativ $15.000 s-au dus pe piese, scule și salariul lui Truitt, cei mai mulți bani venind de la Farmer și de la Letty Belin, o avocată care mai târziu s-a căsătorit cu el. Lui Farmer i s-au socotit 3.500 de ore de muncă, lui Truitt 3.000 și lui Packard 2.000. De partea cealaltă stau cele câteva mii de dolari câștigate cu mize mici. În 1983, Farmer a dat un anunț într-o revistă de jocuri de noroc, căutând investitori și descriind un prototip cu un avantaj dovedit în cazinou de 20 până la 40%. Pe vremea când juca grupul Eudaemons, Belin căutase în legislația din Nevada și nu găsise nimic care să interzică prezicerea unui joc; în mai 1985, statul a făcut din folosirea unui dispozitiv în acest scop o infracțiune. Ce a rămas a fost știința. Construirea computerelor i-a pregătit pe Farmer, pe Packard și pe prietenii lor pentru studiul haosului, domeniul în care și-au făcut un nume.

Cum citim cartea astăzi

Thomas Bass, care a plasat pariurile în ultima călătorie, a spus povestea în The Eudaemonic Pie (1985), o carte construită pe interviuri lungi cu grupul și sursa acestei pagini. Scurta ei istorie a ruletei este mai puțin sigură decât relatarea proiectului. Repetă povestea celor șase funcționari angajați de Jagger, care urcă până la o carte din 1901 și nu mai departe (vezi Joseph Jagger), și plasează testul din cazinou al lui Thorp și Shannon în 1962, în timp ce relatările lui Thorp însuși vorbesc despre vara lui 1961.

Întrebări